Oportunistă? Mai bine nu.

Aţi auzit de ei, probabil ca i-aţi şi întâlnit şi-i veţi mai întalni, pentru că există la tot pasul. Sunt acei oameni binevoitori, amabili, serviabili(de fapt, servili), atenţi, înţelegători, devotaţi(aparent, categoric), până la momentul în care-şi văd sacii-n căruţă - oportuniştii.
Să le zicem inteligenţi? E drept, îi duce mintea, nici rotiţa mea nu se mişcă foarte greu, şi totuşi, nu-mi place să profit de pe urma altora. Pentru că e unul dintre principiile mele. Şi pentru că recunosc fără ezitare când am nevoie de ajutorul unui om, şi-l cer, nu mă linguşesc pentru a-l obţine, nu fac cinşpe mii de scheme, doar ca să-mi câştig un potenţial drept în faţa unuia sau altuia. A-ţi recunoaşte minusurile e, în primul rând un avantaj în faţa ta, apoi în faţa celor care ştiu să citească oamenii.
Şi-atunci, de ce m-aş chinui să dau bine, doar ca să obţin un omagiu pe care oricum ştiu ca nu-l merit? De ce să spun doar ceea ce vrea să se audă, doar pentru a nu fi greu de digerat? Soiul ăsta de amabilitate oricum e demascat la un moment dat, cu cât mai tarziu, cu atât mai rău, pentru că rahatul se tot împute şi... pute!
NU, nu mă voi abţine de la a fi dură, când situaţia mi-o cere. Voi încerca doar să valorific circumstanţele, în funcţie de caz.
În definitiv, nu mă chiar deranjează să fiu incomodă. Asta stârneşte, în sine, selecţia naturală.