Există o vreme în care oamenii au nevoia de a le fi alături, chiar dacă nu o cer. Au nevoia de două cuvinte în plus, chiar dacă sunt detaşaţi şi puternici.
Există o vreme în care visezi durerea celuilalt şi simţi că faci parte din ea, din planul acela greoi, din viaţa aceea încărcată. Simţi că ai ceva de făcut acolo, dar nu o poţi face singur. Şi-atunci rămâne să întrevezi clipa în care vei fi lăsat să participi la plan sau te vei retrage discret.
Există o vreme în care tăcerea nu înseamnă că e cazul să pleci, ci doar că ţi se permite să rămai, păstrând totuşi distanţa adecvată, neinvadând spaţiul celuilalt. În acea vreme poţi să rămâi deoparte, şi să apari uneori, doar pentru a se şti că deşi nu te-ai arătat, ai fost acolo întotdeauna.
Există pentru sufletele adevărate o toleranţă, înţelegere şi iubire nesfârşită, dincolo de mici erori şi evadări. Dacă omul e OM, poate fi înţeles oricând.
Şi totuşi, nu încercaţi să faceţi din monştri, zei! Nu veţi reuşi. Pentru că fiecare monstru îşi poate schimba traiectoria, doar dacă şi când îşi doreşte. Orice încercare din exterior e egală cu factorul eroare, atunci când interiorul fuge de cer.
Pentru un an în care am învăţat din nou iubirea şi renunţarea; pentru oameni care greşesc mereu, pentru că eroarea e firească, dar încă vor să schimbe tragismul din ei; pentru suflete care, deşi încercate, nu renunţă la luptă. Şi pentru PRIETENII mei care ştiu că rezistă timpului, tocmai pentru că înţelegem prietenia în aceeaşi termeni. Un nou an cu... PRIETENIE!
De ce mă ratez ca jurnalist
Cu 1 săptămână în urmă
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu