Boala sufletului

Boala lumii noastre e lipsa de iubire.

Oamenii se îmbolnăvesc, în primul rând, pentru că sunt depreciaţi, ignoraţi, bătuţi sufleteşte. Poverile inimii sunt cele mai grele poveri, nu cele ale trupului. Pentru că, de multe ori, poverile inimii se transformă treptat în poverile trupului. Supărarea, suferinţa declanşează multe disfuncţii. Şi uite aşa, până la trecerea dincolo, nu rămâne, apoi, decât un pas.
Fie că e vorba de sinucidere sau de moarte din cauza unei boli crunte, mulţi dintre oamenii de azi mor de supărare. Iar lamentările sunt apoi inutile!

Chiar dacă fiecare e responsabil pentru sine şi "cum îşi aşterne, aşa doarme" , cred că uneori deschiderea faţă de cei mai puţin puternici decât noi îi ajută cu adevărat să înainteze şi să crească. Sau să se vindece, dacă e cazul. Pentru că, oricât am omagia puterea lăuntrică şi autocontrolul desăvârşit, ştim bine că aceste calităţi se construiesc în timp, cu o bază solidă care vine de multe ori de acasă. Din anii aceia ai copilăriei în care mama şi tata au ştiut cum să te facă să te simţi iubit şi apreciat. Depinde apoi de fiecare dacă a valorificat aceste resurse. Da, sunt printre norocoşii care au o familie minunată.
Iar faţă de oamenii care n-au avut norocul meu, am de două ori mai mult respect, atunci când constat că ei au ştiut să păstreze fiecare fărâmă de iubire ce li s-a oferit şi să lase în urmă violenţele verbale sau fizice la care au fost supuşi în copilărie. Să "uite" cum mama era abuzată verbal şi fizic de tatăl alcoolic sau cum erau ei înşişi bătuţi de acelaşi tată în stare de ebrietate, pentru fiecare mică greşeală. Sau să "uite" cum ambii părinţi lipseau cu desăvârşire, căci şi-au trăit copilăria alături de bunici sau mai rău, în orfelinat...

Ne grăbim să etichetăm fiecare gest sau atitudine ce ne apare în cale. Ne perfecţionăm abilităţile profesionale şi devenim din ce în ce mai pretenţioşi cu privire la oamenii pe care-i vrem alături, pentru a forma o familie sau a-i asimila cercului de prieteni, şi asta ignorând, uneori, tocmai calităţile umane. Uităm însă, de multe ori, să reconsiderăm cât mai multe aspecte atunci când interacţionăm cu o persoană. Să nu judecăm greşit ceva ce nici măcar nu cunoaştem, să nu catalogăm înainte de a fi capabili să oferim măcar un zâmbet şi un semn de politeţe. Să nu instigăm nici măcar prin privire, la violenţă, dacă ne dorim să fim respectaţi, la rându-ne.
Despre iubire? Putem vorbi de prea puţine ori. Pentru că, irecuperabil şi iremediabil, uităm să ne manifestăm dragostea tocmai faţă de oamenii care au cea mai mare nevoie de asta, tocmai faţă de oamenii care ne iubesc cel mai mult sau ne acordă cea mai mare atenţie, dar noi suntem furaţi de peisagistica cotidiană şi de triumful raţiunii.

Dumnezeu să te aibă în pază, unchiule! Sper ca dincolo să-ţi fie mai linişte.